Există perioade în viață în care, din exterior, totul pare în regulă.
Funcționăm. Avem un job, poate chiar avansăm în ierarhia profesională. Sau avem o afacere. Avem o casă și o familie, poate și copii. Ne îndeplinim responsabilitățile de zi cu zi și ne ținem de proiectele sau planurile noastre.
Și totuși, un gol își face simțită prezența.
Apare o senzație greu de explicat: ca și cum viața ar începe să fie trăită mai mult din inerție, mai mult pe „pilot automat” decât din prezență reală.
Pentru unii oameni, asta se manifestă ca oboseală și nu mă refer acum la cea fizică. Pentru alții, apare lipsa de motivație, un gol interior sau senzația că nimic nu îi mai atinge cu adevărat, momentele de bucurie trec prea repede.
Și pentru unii oameni, poate să apară chiar și întrebarea: „Asta este tot?”
Alteori nici măcar nu există o întrebare clară. Doar senzația că ceva lipsește.
Nu pierdem sensul dintr-odată
De cele mai multe ori, această ruptură nu apare brusc.
Ea se construiește lent, aproape insesizabil, în timp.
Ne adaptăm. Învățăm să funcționăm. Facem ceea ce „trebuie”.
Ne obișnuim să mergem înainte chiar și atunci când suntem obosiți sau tensionați. Și așteptăm concediul de vară sau poate putem avea două concedii pe an, dar trece și concediul și ne întoarcem imediat la rutina obositoare și la starea aceea familiară în care continuăm să simțim o lipsă. Și senzația aceea de lipsă începe să crească.
Și, fără să ne dăm seama, putem ajunge să trăim:
• mai mult din automatism
• mai mult din roluri
• mai mult din adaptare
Și poate că acel lucru a cărui lipsă o simțim este chiar contactul real cu noi înșine. De fapt, ne îndepărtăm de noi înșine și de ce ne aduce bucurie, motivație și putere să o luăm în fiecare zi de la capăt.
Cum apare această îndepărtare de sine
Încă din copilărie învățăm cum să ne adaptăm mediului în care trăim.
Uneori învățăm:
• să nu deranjăm
• să nu exprimăm anumite emoții
• să fim „puternici”
• să facem față
• să ne conformăm
• să răspundem așteptărilor celorlalți
Multe dintre aceste mecanisme sunt utile și necesare la un moment dat. Problema apare atunci când ele devin modul principal prin care funcționăm în viață.
Pentru că, în timp, putem pierde contactul cu:
• ceea ce simțim cu adevărat
• ceea ce avem nevoie
• propriile limite
• propriul ritm interior
• sau chiar cu ceea ce ne aduce, în mod autentic, sens și vitalitate.
De ce nu observăm acest lucru mai devreme
Pentru că aceste mecanisme devin „normalul”.
Nu simțim în fiecare zi că ne îndepărtăm de noi înșine. Pur și simplu continuăm să funcționăm.
Iar societatea în care trăim susține exact această funcționare care are la bază:
• productivitatea
• performanța
• controlul
• adaptarea continuă
• ritmul accelerat
În acest context, relația cu noi înșine rămâne adesea pe ultimul loc. Nici măcar nu știm ce înseamnă să avem o relație cu noi înșine.
Și totuși, chiar dacă ignorăm această ruptură, ea continuă să se manifeste:
• prin tensiune
• prin anxietate
• prin lipsa sensului
• prin repetarea acelorași tipare
• prin relații care ne consumă
• sau prin senzația că trăim o viață care nu ne mai reprezintă complet.
Semnul că ceva din interior cere atenție
Uneori, ceea ce numim „criză” este, de fapt, momentul în care psihicul nu mai poate susține aceeași distanță față de sine.
Nu este un semn că „ceva este în neregulă” cu tine. Poate fi un semn că anumite părți din tine au fost ignorate prea mult timp.
Și că există o nevoie reală: nu doar de a funcționa, ci și de a da atenție acelor părți din tine care au fost ignorate.
De ce simpla voință nu este întotdeauna suficientă
În astfel de momente, mulți oameni încearcă să „se mobilizeze”, să gândească pozitiv sau să își impună schimbări prin control și voință.
Uneori funcționează temporar.
Dar atunci când ruptura este mai profundă, explicațiile raționale și voința nu reușesc întotdeauna să ajungă la nivelul unde s-au format anumite mecanisme, reacții sau blocaje.
Pentru că nu funcționăm doar conștient.
O mare parte din ceea ce simțim, alegem și repetăm vine din zone mult mai profunde ale psihicului, care nu devin vizibile doar prin analiză intelectuală.
Aici începe explorarea interioară
Există momente în viață în care schimbarea nu începe prin a face mai mult, ci prin a începe să observi ceea ce se întâmplă în interiorul tău.
Uneori, exact această apropiere de sine schimbă relația cu:
• emoțiile
• alegerile
• corpul
• relațiile
• direcția în care mergi
• și felul în care trăiești propria viață
Sunt multe modalități prin care putem începe să ne observăm mai atent și să reconstruim relația cu noi înșine.
Unele folosesc starea de prezență și atenția conștientă. Altele lucrează din starea obișnuită de veghe — starea în care suntem treji și funcționăm în viața de zi cu zi. Există și abordări care folosesc stări de relaxare profundă, facilitate prin ghidare, pentru a permite accesul către niveluri mai profunde ale experienței interioare.
Dincolo de diferențele dintre ele, toate aceste abordări au ceva în comun: explorarea interioară.
Eu m-am format în trei direcții principale — hipnoza, explorarea viselor și explorarea conștiinței — toate fiind abordări experiențiale, nu doar teoretice, ale construirii unei relații mai apropiate și mai autentice cu noi înșine.
Dacă simți că această direcție are sens pentru tine, poți continua cu celelalte articole de pe blog, din oricare dintre aceste trei direcții.
Ce mi-aș dori să reții din acest articol
Poate că lipsa sensului nu apare pentru că „ceva este greșit” în viața ta.
Uneori, acesta apare atunci când, în timp, ajungem să trăim prea departe de noi înșine.
Iar întrebarea importantă nu este doar: „Ce ar trebui să schimb?”
Ci poate, înainte de toate: „Cât de aproape mai sunt, cu adevărat, de mine însumi?