Ce am învățat din vise despre graba de a ne „repara”
Poate unul dintre cele mai puternice impulsuri pe care le avem atunci când descoperim despre noi înșine ceva ce nu ne place este să vrem să schimbăm acel lucru.
Observăm o situație care se repetă, o emoție cu care nu suntem confortabili, un comportament pe care nu ni-l mai dorim și aproape imediat apare întrebarea: Ce trebuie să fac pentru a schimba asta?
O vreme, și eu am privit lucrul cu mine în acest fel. Dacă reușeam să înțeleg mecanismul, următorul pas firesc mi se părea transformarea lui.
Înțeleg. Apoi schimb.
Lucrul cu visele m-a făcut însă să descopăr că între cele două există un spațiu pe care eu aveam tendința să-l parcurg foarte repede.
Poate că înainte de a încerca să schimb ceea ce descopăr despre mine, este nevoie mai întâi să pot vedea. Să recunosc. Să rămân o vreme cu ceea ce am găsit acolo.
„Nu știam că aici arată așa”
Într-unul dintre visele care m-au făcut să mă gândesc mult la acest lucru, acțiunea se petrecea în apartamentul în care am crescut.
Era ziua mea și invitasem mai multe persoane. Nimeni nu confirmase că vine, dar, târziu în seară, invitații au apărut totuși.
Am intrat în bucătărie pentru a vedea ce le puteam oferi și am descoperit acolo o dezordine foarte mare: lucruri folositoare amestecate cu lucruri murdare, hrană care nu mai putea fi folosită, dar și mâncare încă bună.
Nu intrasem în bucătărie ca să fac ordine. Intrasem pentru că aveam nevoie să văd ce am de oferit.
Și, fără să caut asta, descoperisem un spațiu pe care nu-l cunoșteam.
Înțelegerea care mi-a rămas din această parte a visului poate fi exprimată foarte simplu:
„Nu știam că aici arată așa.” Mi se pare importantă această diferență.
Nu era ceva despre care știam și pe care refuzam să-l văd. Era ceva ce devenise vizibil pentru mine abia atunci.
Și poate că tocmai aici se află una dintre limitele grabei de a ne „repara”. De cele mai multe ori pornim de la ceea ce știm deja despre noi: o reacție care ne deranjează, o emoție care revine, un comportament pe care am vrea să-l schimbăm. Dar ceea ce vedem poate fi doar partea deja vizibilă a unui proces pe care încă nu îl înțelegem în întregime. Uneori, înainte de a afla ce avem de schimbat, poate că avem nevoie să descoperim mai întâi contextul mai larg și să vedem ce este, de fapt, acolo.
Iar primul meu reflex a fost unul pe care îl cunoșteam foarte bine: dacă există dezordine, atunci trebuie făcută ordine.
Dacă am descoperit ceva ce nu funcționează, trebuie să-l repar.
Dar visul nu s-a oprit aici.
Ceea ce vezi prima dată nu este tot ceea ce există.
În timp ce eu încercam să găsesc ce le-aș putea oferi invitaților, o parte dintre ei se descurcaseră deja singuri și serviseră un aperitiv.
Eu nu îl văzusem și nici nu știam ce fusese servit. Am văzut doar farfuriile rămase după masă.
Mai târziu mi-am dat seama de ceva aparent foarte simplu: ceea ce mâncaseră trebuia să fi fost găsit tot în casa mea.
„Am avut ce să le dau.”
Această observație a schimbat felul în care am privit visul.
În aceeași bucătărie în care eu văzusem dezordine, lucruri vechi și hrană care nu mai putea fi folosită existaseră și lucruri bune, suficient de bune încât să poată fi oferite.
Doar că eu nu știam că sunt acolo.
Am găsit ulterior în această imagine un sens care a devenit important pentru mine: poate că există în noi și resurse pe care încă nu le recunoaștem, deși ele sunt deja acolo.
Și am observat ceva despre felul în care îmi îndreptam atenția.
Văzusem imediat ceea ce era în dezordine.
Resursele îmi scăpaseră.
Prima concluzie ar fi putut fi că trebuie să-mi mut atenția de la probleme către resurse. Dar nici aceasta nu mi s-a părut, în cele din urmă, perspectiva potrivită.
Nu aveam nevoie să aleg între ele. Aveam nevoie să le pot vedea pe amândouă.
Să rămân cu ceea ce am descoperit.
Cred că aici începe pentru mine spațiul dintre a vedea și a schimba.
A recunoaște ceea ce există în noi nu înseamnă doar să identificăm ceea ce doare, ceea ce nu funcționează sau ceea ce am vrea să fie diferit.
Dar nici să ignorăm aceste lucruri și să ne concentrăm numai asupra resurselor.
Înseamnă să putem rămâne suficient cu ceea ce am descoperit încât să vedem mai mult.
Ce este dezordonat.
Ce nu ne mai folosește.
Ce are nevoie de atenție.
Dar și ce există deja.
Ce funcționează.
Ce ne susține.
Poate chiar resurse pe care încă nu știm să le numim sau să le recunoaștem.
Pentru mine, acesta este un lucru pe care visele m-au obligat, într-un fel, să-l învăț: să nu transform imediat fiecare descoperire într-un proiect de „reparare”.
A observa nu înseamnă a renunța la schimbare. Iar a rămâne cu ceea ce descoperi nu înseamnă pasivitate.
Nu înseamnă să spui: „Așa sunt eu și nu am ce face.”
Și nici să consideri că tot ceea ce găsești în tine trebuie acceptat ca fiind bun sau dezirabil.
Pentru mine înseamnă ceva mult mai simplu: să recunosc mai întâi că acel ceva există, înainte de a-l transforma imediat în ceva ce trebuie vindecat, reparat sau schimbat.
Să pot observa emoția atunci când apare, dar mai ales să pot rămâne puțin cu ea, în loc să o resping.
Să încerc să înțeleg ce îmi spune.
Și, la fel de important, să recunosc situațiile din viața de zi cu zi în care apare același tipar.
Uneori, numai revenind asupra unui vis, am observat că înțelegerea mea continuă să se așeze și chiar să se dezvolte. O emoție pe care am trăit-o în vis rămâne cu mine după trezire. Încep să-i recunosc ecourile în viața mea. Ceva ce inițial înțelesesem doar cognitiv începe să capete și o dimensiune trăită.
Nu știu dacă există un ritm universal pentru un asemenea proces.
Experiența mea este însă că unele lucruri par să aibă nevoie de timp.
Și poate că, treptat, tocmai aici începe să se facă loc transformării.
Poate că mult timp am pus prea aproape două momente diferite: am înțeles → trebuie să schimb.
Astăzi, între ele, văd mai multe etape: să observ, să recunosc și să rămân cu ceea ce am descoperit; să-i înțeleg, pe cât pot, sensul; să încep să-l recunosc și în viața mea, nu doar în vis. Nu neapărat într-o ordine precisă și nici într-un ritm pe care îl pot stabili dinainte.
Uneori reacția interioară poate exista încă, dar nu ne mai conduce în același fel.
Alteori poate că, în timp, chiar reacția se schimbă.
Nu cred că putem grăbi întotdeauna acest proces doar pentru că mintea conștientă a decis că este timpul.
Dar putem fi prezenți în el.
Iar poate că aici se află una dintre diferențele importante dintre a încerca să ne reparăm și a permite unei transformări să se construiască în timp.
Nu tot ceea ce vedem trebuie schimbat imediat. Și nici faptul că ne dorim schimbarea nu înseamnă că ea se poate produce imediat.
Uneori, primul lucru pe care îl avem de făcut este doar să putem spune:
„Da. Și asta există în mine.”
Pentru mine, de aici începe un proces: să rămân cu ceea ce am descoperit, să-i acord atenție, să-i înțeleg sensul și să-i recunosc ecourile în propria viață. Și am observat că, în timp, ceva începe să se așeze și chiar să se schimbe.